Parfumul de violete creştea acum cu noi puteri, cald, feminin, îmbrăţişându-l. Dar nu-l mai speria. Egor deschise larg ochii, căutând în întunerecul de lângă el. Când se apropiase Christina, cu ce paşi nesimţiţi venise ea atât de aproape de pat? Îi zâmbea acum.
…………
Ce necunoscut era glasul aceste, ce strein pe buzele ei mici şi roşii! Egor simţea otrava în sânge; o poftă nebunească, bestială, risipidu-i-se în trup.
…………
Simţi deodată gura Christinei căutându-i buzele. Gura ei era atât de fierbinte, încât Egor nu simţi, în cea dintâi clipă, decât o copleşitoare durere în tot trupul. Apoi, dulceaţa otrăvită i se prelinse în sânge. Nu se mai putea împotrivi. Răsuflarea lui trecu in răsuflarea Christinei şi buzele lui se lăsară supte, incendiate de gura ei, dulce ca o boală neînchipuită. Dezmierdarea era atât de sălbatecă, încât Egor lăcrăma, şi simţi cum i se despart oasele ţestei, cum i se moaie oasele şi carnea toată i se înfioară într-un spasm suprem.
Într-o dimineaţă, Moş Crăciun se trezi nespus de abătut. Tocmai înţelesese ceva îngrozitor: copiii nu-l mai iubeau, iar de respectat, îl respectau şi mai puţin. Îl tratau ca pe un moşneag pisălog, ca pe o vedetă răsuflată. Şi dacă ar fi fost vorba numai de copii! Toată lumea îl nesocotea: nu era invitat niciodată nici la Festivalul de la Cannes, nici la Oscarul de la Hollywood, nici la Marele Premiu de Formula 1. Doi bani nu dădeau pe el. Era prea de tot. Atunci, trecând de la amărăciune la mânie, luă o hotărâre radicală: va demisiona! Aţi citit bine: va demisiona. O să le arate el cine-i Moş Crăciun. O să-i scrie Secretarului General al Naţiunilor Unite o scrisoare prin care o să-i aducă la cunoştinţă că n-o să mai asigure serviciile de Crăciun nici pe data de 24 decembrie care vine şi nici în anii următori. O să-şi pună tolba-n cui. Adio, speţă ingrată! Apoi, cu un gest furios, trânti uşa căsuţei lui şi lăsă în plata Domnului speţa umană.
…………
Dragi copii, nu fiţi îngrijoraţi. Nu contează că Regele Crăciun are spaţiul lui VIP, rezervat la Ibiza, ca şi la saint Tropez, Roland Garros, şi Wimbledon; la 24 decembrie, anul următor, va fi la post: superb, strălucitor în mantia-i din blana de jder şi vizon, cu degetele pline de pietre preţioase.
Morala pură este unică şi universală. Ea nu suferă, în timp, nici degradare, nici adăugire. Nu depinde de nici un factor istoric, economic, sociologic sau cultural: nu depinde de absolut nimic. Nedeterminată, ea determină. Necondiţionată, condiţionează. Altfel spus, e un absolut.
…………
Majoritatea femeilor au o adolescenţă febrilă, se interesează mult de baieţi şi de sex; apoi puţin câte puţin obosesc, nu prea mai au chef să desfacă picioarele, să se cabreze ca să-si arate fundul; caută o relaţie tandră pe care n-o găsesc, o pasiune pe care nu mai sunt capabile s-o simtă cu adevărat; incep atunci pentru ele anii dificili.
Doamnelor şi domnilor, pământul este pielea noastră. Asemenea pielii noastre, el se schimbă, îmbătrâneşte, devine mai fin sau se întăreşte, în funcţie de tratamentele primite, se crapă şi se răneşte. Acest pământ, pământul negru al grădinii Raiului pe care l-aţi primit moştenire voi, cei născuţi în Vale, sau imigranţii veniţi din alte părţi, acest pământ pe care v-aţi oprit, care vă hrăneşte, care vă ţine legaţi, nu cumva să credeţi că e veşnic. Pământul negru, cernoziomul sunt efemere, bogăţia lor nu dureaza decât o clipă. A fost nevoie de mii şi mii de secole pentru a-l fabrica, pentru a-l aduna în căuşul acestei Văi. Există în lume locuri la fel ca acesta, în Ucraina – ţara care a denumir cernoziomul -, în Rusia, în apropiere de Urali, în America de Nord, în statele Idho şi Wisconsin. În fiecare dintre aceste locuri, procesul de fabricare a urmat aceiaşi paşi: a fost nevoie înainte de toate de acele păduri de nepătruns, pârjolite, nimicite până la rădăcini, apoi de ierburi, de praful vulcanic şi de îndelungata secetă ce asigură penetrarea mineralelor. Astăzi, când priviţi această Vale, ce vedeţi? Pământul negru este acoperit de case, de străzi, de centre comerciale, iar noile cartiere ale oraşului elimină în fiecare zi ape menajere, nitraţi, fosfor, pe care acest pământ nu mai are timp sa le dizolve.
…………
Solul este <<nodul>> ecosferei, doamnelor şi domnilor, solul pe care mergeţi, de pe urma căruia mâncaţi, solul este pielea, viaţa dumneavoastră. Dacă nu-t trataţi cum se cuvine, îl veţi pierde, pentru că un sol degradat nu se recuperează. Când se distruge, e nevoie de mii şi mii de ani ca pământul să inventeze unul nou.
…………
Protejaţi-vă pielea, doamnelor şi domnilor, respectaţi-o, aerisiţi-o, drenaţi-o, interziceţi folosirea excesiva a îngrăşămintelor, construiţi rezervoare pentru a o adăpa, terase pentru a o consolida, plantaţi arbori cu rădăcini adănci, interziceţi construcţiile şi asfalturile, deturnaţi apele negre spre bazine de decantare.
…………
Am zugrăvit pentru dumneavoastră, în cuvintele mele, portretul acestei Văi şi al pământurilor ei roditoare, de când s-au format din pădure şi până astăzi, în epoca monoculturii intensive. Făcând acest lucru, mi s-a părut că vă descriu un trup de femeie, un trup viu, cu pielea smeadă, impregnat de căldura vulcanilor şi de tandreţea ploilor, un trup de femeie amerindiană plin de forţă şi tinereţe. Aveţi grijă ca acest trup de femeie atât de frumos şi de darnic să nu ajungă, din cauza lăcomiei sau a inconştienţei dumneavoastră, un trup uscat şi sterp, de bătrână cu pielea cenuşie, descărnată, sortită morţii nu peste multă vreme.
Contesa lui era prea obişnuită cu tramvaiele, aici a fost greşeala, şi într-o zi, era pe 25, ca acum, Contesa era la plimbare cu el şi a văzut un tramvai şi a fugit în faţa lui, lătra bucuroasă, voia să se plimbe cu el. Şi gata. Domnul Popa a sărit, a învelit-o cu cămaşa lui, nu-i mai păsa că n-aavea maieu şi se holbau cucoanele la burta lui cu păr şi problema de la buric, el o ţinea pe Contesa în cămaşă şi a dus-o tot cu tramvaiul ăla, că trecea pe la spital. S-au stricat şi tramvaiele alea, îşi şterse el discret o lacrimă. Tramvaiele nemţeşti, bune, peste tot scria nicht, nicht, şi el se uita la Contesa şi Contesa nicht.
…………
Dragă Contesă, iată că a mai trecut o luna. Îmi pare rău că am nimerit chiar pe mormântul tău, dar acum suntem chit, mai ţii minte când te-ai pişat pe mormântul lu socru-meu, săracu, şi soacră-mea şi cu nevastă-mea nu mi-au spălat nimic o lună de zile, au zis că să-mi speli tu, dacă tot te iubesc aşa tare şi nu vreau să te dau la ţară ! Poate că era mai bine dacă te dădeam la ţară, poate că trebuia să mergem împreună la ţară. Of ! Nevastă-mea, că tot am zis de ea, s-a trezit acuma că vrea un copilaş, de parcă când ai cinzeci de ani, nevastă, trăieşti în România, ai lucrat pe şantier şi eşti patron de bar, ai chelie, burtică şi o ciupercă supărătoare între degetele de la picioare, şi mai eşti din când în când şi poponar, îţi mai vine să faci copii !
Să faci reproşuri cuiva este o activitate foarte plăcută, iar, dacă ştii bine persoana, e chiar parfum. E un mod de a exorciza dragostea pe care i-o porţi. În caz contrar ar fi sufocant.
…………
Oare cunoaştem vreodată viaţa adevărată a părinţilor noştri ? Nu ne petrecem viaţa trecând pe lângă cea a oamenilor pe care îi iubim ? Era cam trist să te gândeşti la astfel de lucruri, dar nu şi lipsit de adevăr.
…………
Am ajuns la o vârstă când nu te mai faci bine, treci de la o boală la alta. Vindecarea e moartea.
Cuvântul distruge, cuvântul desparte, iar când între un bărbat şi o femeie rămâne doar cuvântul, relaţia se consideră pe drept cuvânt terminată. Când însă este însoţit, îmblânzit şi într-un fel sanctificat de mângâieri, cuvântul însuşi poate dobândi un sens diferit, mai puţin dramatic, dar mai profund, sensul unui contrapunct intelectual detaşat, fără miză imediată, liber.
…………
Singură noastră şansa de supravieţuire, când eşti sincer îndrăgostit, este să i-o ascunzi femeii iubite, să simulezi detaşarea, în orice împrejurare. Oricum (…): iubirea te face slab, iar cel mai slab din cuplu este oprimat, torturat şi finalmente ucis de celălalt, care, la rându-i, oprimă, torturează şi ucide fără rea intenţie, fără măcar să simtă plăcere, cu o totală indiferentă; iată ce numesc oamenii, de obicei, iubire.
…………
- Vezi tu, Daniel, mi-a spus el cu o tristeţe reală, surprinzătoare la el, singurul proiect al omenirii e să se reproducă, să continue specia. Este, în chip evident, un ţel neînsemnat, dar oamenii îl urmăresc cu o tenacitate înfricoşătoare (…) vor copii, copii asemenatori cu ei, ca să-şi sape propriul mormânt şi să perpetueze condiţiile nefericirii.
- Da, da. Monotonia chinuitoare a existenţei mele mă macină, mă zbrobeste. Cum ţi s-a părut slujbă ?
- Frumoasă ! De-a dreptul Dumnezeiască !
- Mie deseori mi se pare diabolică. M-am săturat până peste cap. Ecoul propriului meu glas, pe sub bolţile catedralei, îşi bate joc parcă de cazna mea zilnică. Mă oboseşte mai mult decât pe orice amărît de călugăr, care înaintea mea a lenevit, o viaţă întreagă, prin locul asta sumbru. Călugărul , ca să se mai consoleze, se putea apuca (şi făcea acest lucru) să scrijeleze demoni în lemnul stranelor, al scaunelor, al pupitrelor,. Dar eu ce să fac ? Să mă apuc de scrijelit demoni în inimă ?
Ministerul Adevărului – în Nouvorbă, Minadev - te izbeşte fiindcă este cu totul diferit de orice altă clădire vizibilă în jur. Este o structură înaltă, imensă, de beton armat alb, strălucitor, în formă de piramidă, care se ridică, terasă după terasă, până la trei sute de metri înălţime. De unde stă Winston, se disting foarte bine cele trei lozinci ale Partidului, scrise cu litere elegante pe faţada albă ca zăpada:
RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANŢA ESTE PUTERE
…………
- Noi suntem cei morţi, zice Winston.
- Noi suntem cei morţi, răspunde Julia, ca un ecou conştiincios.
- Voi sunteţi cei morţi, zice o voce metalică în spatele lor. Ţâşnesc unul într-o parte, celălalt în partea opusă. Lui Winston i se pare deodată că are un sloi de gheaţă în burtă, nu maţe. Vede şi albul ochilor Juliei: s-a făcut de un gălbui-lăptos. Mai are încă, pe amândoi obrajii şi perfect vizibile, urmele de fard, ca şi cum nu ar avea legătură cu pielea de dedesubt.
- Voi sunteţi cei morţi, repetă vocea metalică.
- Era în spatele tabloului, şopteşte Julia.
- Era în spatele tabloului, o îngână vocea. Rămâneţi exact unde vă aflaţi. Nu faceţi nici o mişcare până nu vi se dă ordin.
A început! A început, în sfârşit! Nu pot face nimic altceva decât să se uite unul în ochii celuilalt. Să fugă şi să scape, să iasă din casă cât mai au timp – nici nu le trece prin cap aşa ceva. Este imposibil să nu asculte ordinele vocii metalice din perete. Se aude un clic, ca de zăvor dat înapoi, şi o pocnitură de geam spart. Tabloul cade pe jos, dând la iveală tele-ecranul din spate.
- Acuma ne şi văd, zice Julia.
- Acuma vă şi vedem, zice vocea. Treceţi în mijlocul camerei. Spate-n spate. Palmele la ceafa. Nu vă atingeţi.
Nu se ating, dar lui Winston i se pare că simte trupul Juliei, cum tremură. Sau poate este numai propriul lui tremur. Tot ce poate face este să-şi ţină dinţii încleştaţi, ca să nu-i clănţăne, dar genunchii deja nu-l mai ascultă. Se aude o tropăială de cizme la parter, şi înăuntru şi afară; curtea musteşte, probabil, de oameni. Cineva târăşte ceva pe pietre. Femeia s-a oprit brusc din cântat. Se aude ceva zăngănind prelung şi rostogolit, probabil ligheanul de spălat aruncat pe jos, Pe urmă un talmeş-balmeş de ţipete furioase, care se sfârşeşte cu un urlet de durere.
- Au înconjurat casa, zice Winston.
- Am înconjurat casa, îl îngână vocea. O aude pe Julia clănţănind din dinţi.
- Cred că putem să ne spunem adio, zice ea.
- Puteţi să vă spuneţi adio, încuviinţează vocea. Deodată, pe fir intră o voce cu totul diferită, subţire şi cultă, pe care Winston are impresia că a mai auzit-o cândva:
- Apropo, fiindcă tot suntem aici: „Haide, ţine-o lumânare, să te duci mai iute-n pat, / Uite, cade-o toporişca şi te lasă fără cap”!
Winston aude ceva ce cade peste pat, în spatele lui, şi se sparge. Tocmai a fost băgat pe fereastră capătul unei scări care a izbit în lemnul cercevelei. Cineva o să intre pe acolo. Şi pe scările interioare se aude tropăială de cizme. Camera se umple, după câteva clipe, de zdrahoni în uniforme negre, cu cizmele placate cu oţel şi înarmaţi cu bastoane.
…………
Vocea de la tele-ecran tot mai turuie despre prizonieri, despre măceluri şi prăzi, dar zbieratele de afară s-au mai potolit. Chelnerii s-au pus din nou pe treabă. Unul se apropie cu sticla de gin. Nu-i dă nici o atenţie, în timp ce chelnerul îi umple paharul, fiindcă stă căzut într-o reverie binefăcătoare. Nu mai aleargă, şi nici nu mai strigă urale. Se găseşte din nou la Ministerul Iubirii, cu toate iertate şi cu sufletul alb ca zăpada. Stă în boxa acuzaţilor şi recunoaşte totul şi arată cu degetul pe toată lumea. Merge pe coridorul placat cu faianţă albă, cu senzaţia că merge pe la soare, şi cu un gardian înarmat în urma lui. Mult-aşteptatul glonţ îi pătrunde sub ceafă.
Deocamdată, ridică ochii tulburi către figura enormă. Patruzeci de ani i-au trebuit ca să priceapă ce fel de zâmbet se ascunde în spatele mustăţii negre, late de un metru. Ah, ce ticăloşie făcuse şi ce pierdere fusese pentru el să nu înţeleagă atâta timp! Ah, cu câtă încăpăţânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor!
Două lacrimi cu iz de gin i se preling de o parte şi de alta a nasului. Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi, îl iubeşte pe Fratele cel Mare!
„Întâlneşti un tip, încerci să-l faci interesant, îl inventezi în întregime, îl umpli de calităţi din cap până-n picioare, închizi ochii ca să-l vezi mai bine, el încearcă să se dea drept altcineva, tu la fel, dacă-i frumos şi prost ţi se pare inteligent, dacă te consideră proastă, se simte inteligent, dacă observă că ai sânii lăsaţi, i se pare că ai personalitate, dacă începe să-ţi pară necioplit, îţi spui că trebuie ajutat, dacă-i incult, ştii destul pentru amândoi, dacă vrea tot timpul să facă dragoste, îţi spui că te iubeşte, dacă nu este foarte înclinat spre aşa ceva, îţi spui că nu asta contează, dacă-i zgârcit, e pentru că a avut o copilărie săracă, dacă-i bădăran, îţi spui că aşa-i firea lui, şi continui aşa să dai din mâini şi din picioare ca să negi evidenţa, când de fapt sare-n ochi şi asta-i ceea ce numim problemele cuplului,problema cuplului, când nu se mai pot inventa unul pe celălalt, iar atunci apare amărăciunea, ranchiuna, ura, rămăşiţele pe care încerci să le ţii lipite, din cauza copiilor sau pur şi simplu pentru că încă preferi să fii nefericită decât să rămâi singură.”
